De la inceputurile aviatiei reactive si pana azi aspectul care afecteaza poate cel mai mult proiectul unui avion este alegerea motorului care sa asigure tractiunea necesara.
Intr-o explicatie simplificata, tractiunea este influentata direct de masa de aer care trece prin motor si viteza de evacuare a gazelor. Pentru a obtine o crestere de tractiune este deci necesar fie cresterea debitului de aer, fie cresterea vitezei de evacuare. Pentru o tehnologie data, adica RPM maxim, cresterea fluxului de aer necesita marirea diametrului motorului influentand astfel suprafata sectiunii transversale a avionului si ducand la o crestere a rezistentei aerodinamice. Cresterea vitezei gazelor se obtine in general prin cresterea temperaturii de lucru, care este limitata si ea de materialele disponibile.
Una din cele mai importante decizii este alegerea intre solutia monomotor vs bimotor. Scoatem din calcul cazul particular si din ce in ce mai putin relevant al bombardierelor multimotoare.
Cronologia alternantei intre cele doua solutii este foarte interesanta.
Fundamentala pentru luarea unei decizii este tractiunea maxima posibil de a fi atinsa cu tehnologia existenta la un moment dat. In general varianta cu un singur motor avea castig de cauza datorita intretinerii mai usoare si a unei eficiente teoretic mai bune. Atunci cand cerintele depaseau performantele tehnologice ale momentului se trecea la varianta cu doua motoare, de obicei mai mici si relativ mai slabe decat generatia precedenta, puterea insumata fiind insa mai mare. Imediat ce tehnologia progresa si motoare cu putere suficienta deveneau disponibile se revenea la solutia monomotor si ciclul se repeta.