TehnoMil

Fregata din clasa Oliver Hazard Perry – Sursa: FAS.org

USN va retrage anul urmator sapte fregate din clasa Oliver Hazard Perry.

Cel mai probabil destinatia lor finala va fi Asia de Sud-Est, acolo unde aliati ai SUA, aflati sub presiunea Chinei, s-au pornit in cautare de chilipiruri.
Este una din ultimile etape de parcurs pana la scoaterea completa din serviciu a uneia dintre cele mai controversate clase de fregate anti-submarin.

Proiectate ca nave de escorta anti-submarin in toiul Razboiului Rece, OHP s-au dovedit a fi initial niste fregate multi-functionale cu capacitati rezonabile anti-aeriane si anti-nava. Navele dispuneau de un sistem Mk-13 capabil de a lansa atat rachete SM-1 cat si Harpoon.

S-au facut remarcate prin costurile de achizitie si intretinere  mici (relativ, a se vedea in continuare) si s-au dovedit populare in serviciul marinelor straine.

Costurile mici au adus insa dezavantaje semnificative, fregatele OHP fiind criticate pentru capacitatea redusa de modernizare, derivata atat din lipsa spatiului fizic disponibil cat si din arhitectura sistemelor electronice.

Intr-o prima versiune OHP dispunea doar de spatiul necesar ambarcarii unui elicopter SH-2 si extinderea hangarului pentru gazduirea a doua SH-60 a necesitat adaugarea unei sectiuni suplimentare corpului navei, rezultand astfel o varianta “lunga”.

In locul unor modernizari ample, de tip MLU, USN a preferat sa vanda navele versiunii “scurte” aliatilor sai. Mai mult, odata cu oprirea suportului oficial al Raytheon pentru SM-1 (tehnologic similare HAWK), s-a decis eliminarea completa a lansatoarelor Mk-13, lasand astfel fregatele supravietuitoare fara o capacitate semnificativa anti-aeriena sau anti-nava.

In sfarsit, clasa a fost afectata de o serie de probleme cauzate de suprastructura construita din aluminiu (corpul fiind asamblat din clasica tabla de otel), solutie aleasa pentru scaderea greutatii si, teoretic, a costului de operare (desi investitia initiala era mai mare) insa in practica solutia s-a dovedit sensibila la uzura mecanica, conducand la aparitia fisurilor si necesitand interventii costisitoare.

La asta se adauga ingrijorarea privind comportamentul aluminiului in caz de incendiu, avand un punct de topire mai scazut decat cel al otelului, desi in practica incidentul Stark a dovedit robustetea fregatelor, nava respectiva fiind lovita de doua rachete Exocet, reusind sa se mentina pe linia de plutire si, dupa reparatii, sa se intoarca in serviciul operational.

USS Stark – Sursa: Wikipedia.org

Cele de mai sus nu au impiedicat insa Turcia si Australia sa modernizeze fregatele aflate in dotare (Australia retragand totusi doua din cele sase existente iar programul de modernizare fiind puternic criticat) si, pe langa imbunatatiri aduse electronicii, sa se gaseasca totusi loc pentru un lansator VLS Mk-41 cu 8 tuburi si o capacitate totala de 32 de rachete ESSM.

HMAS Sydney cu lansatorul VLS Mk-41 – Sursa: defense.pk

Fregatele turcesti pot fi considerate un varf de gama, acestea primind sistemele electronice si radar (SMART-S) cele mai sofisticate.

Daca s-ar face o paralela intre OHP si T22, s-ar remarca filozofia complet diferita care a dus la proiectarea lor, desi erau destinate unui rol similar, fregatele britanice fiind la polul opus din punct de vedere al costurilor.
Soarta lor este insa similara, ambele clase fiind in proces de retragere accelerata din serviciul RN/USN, T22 din cauza costurilor de intretinere iar OHP din cauza costurilor necesare modernizarii la un standard modern.

Usor paradoxal, atat T22 cat si OHP vor continua sa se gaseasca in dotarea marinelor cu bugete reduse, cel putin in perioada imediat urmatoare, si ramane de vazut daca acestea vor gasi metode “destepte” de a le mentine in serviciu cu costuri decente, ceea ce USA si GB nu au reusit. O comparatie Romania vs Polonia (posesoare a doua fregate OHP aflate in proces de revitalizare/modernizare) va fi interesanta din punctul asta de vedere.