Campania aeriana deasupra Libiei a intarit imaginea suprematiei tehnologiei occidentale moderne in fata tehnicii de lupta sovietice folosita de arabi.
Libia era considerata a doua forta militara din regiune, dupa Egipt, iar arsenalul anti-aerian era suficient de dezvoltat pentru standardul local, chiar daca depasit moral.
Ca o paranteza, o comparatie interesanta cu apararea AA a Romaniei, similara ca dotare, ar indica chiar usoara superioritate a Libiei de la acea data.
Desi rezultatul bombardamentelor coalitiei era asteptat, parca balanta a fost mai dezechilibrata ca niciodata. Dupa eliminarea apararii anti-aeriene fixe, executata cu ajutorul rachetelor de croaziera lansate de pe submarine sau din aer, misiune relativ usor de indeplinit, pilotii coalitiei au avut de infruntat lansatoarele de rachete mobile.
In conditiile unei operatiuni care si-a fixat rapid ca obiectiv sprijinul la sol al rebelilor, complexele SA-6, SA-8 sau lansatoarele SA-7 ale fortelor pro-guvernamentale ar fi trebuit sa aiba, cel putin teoretic, sanse destul de bune. Si totusi tehnica sovietica a avut (din nou) o prestatie slaba, nereusind sa reprezinte mai mult decat niste tinte aditionale.
Pe langa lista de motive deja uzuale, legate de uzura morala sau chiar fizica a echipamentelor, cauzata de o ipotetica intretinere defectuasa, de slaba pregatire a echipajelor si superioritatea la toate aceste capitole a adversarilor, se mai adauga un element relativ putin discutat: informatiile extrem de detaliate despre sistemele sovietice obtinute de Occident, care au condus la dezvoltarea de contra-masuri si in final, dupa cum s-a demonstrat, la anularea aproape completa a eficacitatii lor.