TehnoMil

Sursa: Revista Fortelor Terestre, Foto: locotenent-colonel Dragoş ANGHELACHE

Ultimele conflicte au adus in atentie nevoia infanteriei de a angaja tinte la mai mult de 500 de metri, limita de la care pustile de asalt incep sa devina mai putin eficace.

Armelor de precizie in calibre superioare le lipseste capacitatea de a lovi un inamic adapostit iar aruncatoarele de grenade (mortierele) sint in general mai putin mobile si mai greu de adus pe pozitie.

Ramane sa se apeleze la o clasa de arme aflata la un moment dat in declin dar care isi face din nou aparitia: aruncatoarele de grenade sau lansatoarele de rachete portabile.

Concepute initial pentru lupta antitanc si-au pierdut din importanta odata cu raspandirea rachetelor ghidate portabile insa au inceput sa apara din ce in ce mai mult ca arme destinate distrugerii amplasamentelor inamice.

Arena este dominata de doua tehnologii dezvoltate aproape simultan, la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial: lansatoarele de rachete portabile si aruncatoarele/tunurile fara recul de calibru mic.

Lansatoarele de rachete au fost initial alegerea favorita ca arme antitanc individuale, odata ce pustile antitanc de mare calibru s-au dovedit ineficiente. Dezvoltarea lor a fost legata de evolutia blindajului iar principalele caracteristici urmarite au fost greutatea capului de lupta si raza de actiune.

Ca o paranteza, sistemul ideal ar putea lansa un proiectil care sa isi mentina o viteza ridicata pe o distanta cat mai mare, ceea ce ar indica racheta ca cea mai buna solutie.

Inceputurile

Dezvoltate initial in SUA, faimoasele Bazooka, apoi copiate de germani ca Panzerschreck, lansatoarele de rachete aveau aproape toate calitatile necesare: lipsa reculului, munitie ieftina si relativ usor de transportat si, dupa perfectionarile initiale, o eficacitate multumitoare.

M1 Bazooka – Sursa: Wikipedia.org, credit: Hugh Talman (Smithsonian Institution)

Dezavantajele nu au intarziat sa apara: cum sistemele de ghidare lipseau, propulsia rachetei in afara tubului lansator, desi asigura o raza de actiune marita, ducea la o precizie scazuta iar jetul de gaze risca sa afecteze operatorul. Doar doua motive pentru care initial s-a optat pentru rachete care isi consumau combustibilul inainte de a parasi tubul lansator. Singura metoda de a creste viteza era de a creste lungimea tubului lansator, concomitent cu cantitatea de combustibil.

Solutia avea ca limita portabilitatea sistemului si, in comparatie cu evolutia tancurilor contemporane, lansatoarele de rachete au fost considerate depasite din cauza razei de actiune reduse si a incarcaturii de lupta relativ mici.

Un sistem mai eficient din punctul de vedere al dimensiunilor era lansatorul de grenade fara recul (in realitate cu recul redus): arderea se realiza intr-un timp scurt, la o presiune mult mai mare decat cea din camera de ardere a unei rachete, ceea ce asigura o viteza la gura tevii mult mai mare si, in consecinta, o raza de actiune superioara.

M67 – Sursa: Wikipedia.org

Dezavantajul era reprezentat de greutatea mai mare, peretii aruncatorului trebuind sa suporte presiuni si temperaturi mult mai mari decat in cazul lansatoarelor de rachete. Cu toate acestea, aruncatoarele de tip M67, Carl Gustav sau SPG-9 (AG-9) au fost considerate destul de eficiente in anii de dupa razboi.

AG-9 – Sursa: MApN

Evolutia blindatelor a impus din nou o crestere a incarcaturii de lupta si, din considerente tactice, cresterea razei de actiune.
Aflate la limita posibilitatilor tehnice, aruncatoarele de grenade au trebuit sa lase locul rachetelor antitanc ghidate, care au inceput sa apara si in versiuni portabile.

Aruncatoarele de grenade au fost mentinute in serviciu acolo unde conditiile de mediu erau improprii folosirii ATGM sau in rol de suport al infanteriei pentru distrugerea amplasamentelor inamice.

Lansatoarele de rachete si-au gasit si ele o nisa, acolo unde era nevoie de o greutate relativ mica iar performantele cerute (greutatea capului de lupta, raza de actiune) nu erau foarte mari, exemplul tipic fiind lupta de la mica distanta, cum ar fi cea din teren urban.

SUA de exemplu a continuat sa foloseasca lansatoarele M72 LAW in acest rol, dupa ce au fost considerate ineficiente in lupta antiblindate, in timpul razboiului din Vietnam, greutatea redusa fiind o caracteristica foarte importanta pentru fortele speciale.

M72 LAW – Sursa: Wikipedia.org

Sovieticii au incercat sa combine cele doua tehnologii, rezultatul fiind una din cele mai faimoase si mai usor de recunoscut arme: RPG-7. Sistemul este un aruncator de grenade fara recul, munitia fiind asistata in zbor de un mic motor racheta, pentru cresterea razei de actiune.

RPG-7 – Sursa: armyrecognition.com

Ca orice solutie hibrida, RPG-7 are toate calitatile dar si defectele elementelor combinate: o raza de actiune respectabila dar si o precizie mica si o greutate relativ mare. Simplitatea si costul redus au facut RPG-7 foarte raspandit, mai mult decat orice alt sistem portabil, durata de utilizare fiind extinsa chiar si atunci cand performantele au devenit depasite.

Atunci cand si fabricantii initiali au inceput sa renunte la el, e insa semn ca ar fi timpul pentru gasirea unei alternative.

Tehnologia contemporana

Aparitia ATGM nu a condus la eliminarea totala a lansatoarelor portabile, fabricantii incercand sa gaseasca unele solutii pentru a ramane in competitie macar pe anumite nise.

In cazul aruncatoarelor de grenade fara recul, in lipsa unor tehnologii pentru scaderea greutatii lansatoarelor reutilizabile, s-a adoptat solutia unor lansatoare de unica folosinta, a caror constructie nu avea nevoie de a asigura aceeasi rezistenta. US Army a adoptat aceasta solutie ca AT-4, o arma cu performante foarte bune, inclusiv in rol anti-blindate, chiar daca nu este capabila sa distruga blindajele tancurilor grele moderne.

AT-4 – Sursa: Wikipedia.org

USMC s-a orientat in directia opusa, alegand un sistem israelian, cunoscut ca B-300. Adoptat in serviciu american ca SMAW, este un lansator de rachete reutilizabil, care ofera performante remarcabile cu dezavantajul dimensiunilor crescute. Ideea a fost adoptata si de Rusia, faimosul RPG-29 functionand dupa un principiu foarte similar.

SMAW – Sursa: Wikipedia.org

Pentru lupta urbana era necesar sa fie gasita o solutie diferita, atat lansatoarele de rachete cat si aruncatoarele fara recul avand nevoie de teren deschis pentru a functiona in siguranta. Gazele ejectate in spatele tubului au nevoie de o distanta respectabila pentru a se destinde la o presiune sigura si asta face ca lansarile din interiorul cladirilor sa fie excluse.

AT-4 – Sursa: Army.mil via Wikipedia.org, credit: Jason Kaye

M67 zona de siguranta – Sursa: inetres.com

Solutia a fost gasite in modificarea aruncatoarelor fara recul care ejecteaza o contra-greutate dintr-un material usor, pre-fragmentat, care este incetinit aerodinamic foarte rapid. Dezavantajul major este greutatea aproape dubla fata de cea a aruncatoarelor traditionale, contra-greutatea fiind dimensionata sa corespunda munitiei lansate.

Un exemplu de asemenea aruncator este MATADOR, un produs israeliano-singaporez care incorporeaza tehnologia germana folosita la Armbrust.

Israel Defense Forces MATADOR – Sursa: Wikipedia.org

In Romania s-a incercat dezvoltarea unui sistem similar, cunoscut ca LAPGECA-99/LGEI-99 (Lansator Portabil cu Lovitura Exploziv Incendiara cal. 99 mm). Lansatorul poate fi folosit in spatii inchise si are o incarcatura de lupta respectabila, dezavantajul fiind greutatea de 14 kg.

LGEI/LAPGECA-99 – Sursa: Jane’s via timawa.net

O alta incercare ar fi si LAPGECA-95 (lansator portabil de grenade termobarice) despre care se cunosc putine informatii in afara faptului ca ar fi similar cu RPO-A, ceea ce inseamna ca ar fi mai degraba un lansator de rachete decat un aruncator de grenade fara recul.

Ca evolutii mai recente, aruncatoarele fara recul traditionale, reutilizabile, au inceput sa beneficieze de tehnologia materialelor usoare si sa scada in greutate iar cele de unica folosinta, gen AT-4, sa apara in versiuni ce permit tragerea din spatii restranse.

In zona lansatoarelor de rachete, SMAW II promite sa functioneze si el din spatii inchise.

Nou intrate in serviciu

Cele mai moderne sisteme portabile apeleaza la tehnologia rachetelor ghidate, munitia pastrandu-si traiectoria initiala cu ajutorul unor senzori inertiali miniaturizati. Desi nu pot fi ghidate in zbor in sensul schimbarii traiectoriei, noile rachete ofera un compromis foarte bun, avand o raza de actiune si precizie superioare actualelor solutii insa un pret mult mai scazut decat cel al ATGM-urilor portabile.

Exemple din aceasta clasa ar fi Shipon, o evolutie a B-300 (deci “var” cu SMAW) si produs de IMI, SRAW (produs in cooperare de Lockheed Martin si IMI) si SAAB MBT LAW.

Shipon – Sursa: IMI

USMC SRAW – Sursa: globalsecurity.org

MBT LAW – Sursa: Wikipedia.org

Daca in privinta AG-9 cel mai potrivit inlocuitor ar fi o racheta cu incarcatura de lupta multifunctionala mai ieftina decat ATGM-urile traditionale gen Spike sau Javelin (merita de urmarit proiectul polonez PIRAT), in cazul AG-7 cea mai eficienta solutie ar fi ca rolurile sa fie distribuite intre doua sisteme separate, unul folosit pentru lupta urbana (similar MATADOR / LGEI-99) iar celalalt sa urmeze modelul SRAW/Shipon/MBTLAW.