TehnoMil

MO-120-RT – Sursa: Wikipedia.org

O generalizare la nivel international a primului episod, o revolutie in domeniu lasandu-se de mult timp asteptata.

Fata de artileria clasica, aruncatoarele de bombe au evoluat mult mai lent fata de stadiul atins la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Explicatia poate fi gasita in faptul ca metodele clasice pentru imbunatatirea celei mai importante caracteristici, bataia maxima, cereau fie o crestere a lungimii tevii fie (sau in paralel cu) cresterea presiunii prin marirea cantitatii de pulbere.

Ambele solutii duceau la o crestere a greutatii care a putut fi mai usor suportata de piesele de artilerie clasice decat de aruncatoare. Pe de o parte aceastea erau destinate infanteriei, existand o limita peste care o grupa de infanteristi nu mai pot manevra un aruncator fara a fi asistati de un dispozitiv tip APU, pe de alta parte incarcarea pe la gura tevii ar fi fost ingreunata din cauza dimensiunilor crescute.

Suplimentarea cantitatii de pulbere ar fi necesitat din nou cresterea greutatii prin marirea grosimii peretilor, atat in cazul tevii cat si al munitiei, astfel principalul avantaj al aruncatoarelor in fata artileriei clasice, un volum superior disponibil pentru incarcatura de lupta, disparand.

Dar poate cel mai important obstacol a fost scaderea accentuata a preciziei peste o anumita distanta, tevile lise ale aruncatoarelor fiind in dezavantaj fata de cele ghintuite ale obuzierelor.

Pe scurt, un intreg complex de factori care a facut ca tehnologia aruncatoarelor sa convearga rapid spre un standard acceptat universal de greutate, bataie maxima si precizie, care daca nu a stagnat, atunci a evoluat foarte lent in ultimii 50 de ani.

Continuare…