TehnoMil

.256 “Rumanul” – Sursa: Wikipedia

In concursul de frumusete pentru inlocuirea 7.62 NATO in armele de precizie semiautomate ale SOCOM, pe scena caruia s-au fatait trei versiuni diferite de 6.5mm de care am scris aici, s-a declarat castigatorul: SOCOM a ales 6.5 Creedmoor.

A fost o data ca niciodata cand Romania era degraba adoptatoare de calibre avansate, inaintea altor state mai cu pretentii. Adica asta se intampla demult de tot.

Pe la sfarsit de secol 19, odata cu aparitia pulberii fara fum, toata lumea a schimbat radical armamentul din dotare iar preferintele pentru calibrul pustii cu repetitie s-au impartit in general in doua tabere: marile puteri au adoptat in general calibre “mari” (30-06, 7.92mm, 7.62×54, etc) in timp ce unele state ceva mai mici s-au orientat spre 6.5mm (Romania, Olanda, Grecia, Italia, Suedia si Norvegia, Japonia – imperiu dar mai mic).

6.5mm romanesc (sau .256 pentru imperiali) era venit de la furnizorul aprobat al Casei Regale, adica austriacul Mannlicher si era, mai exact, o munitie cu rama in calibrul 6.5x53mmR cu glont cu cap rotund (“R”-ul nu vine de la “romanesc”, asa cum s-ar cuveni, ci de la “rimmed”).

Pentru ca va urma o postare cam anosta, cu multe cuvinte, cifre si prea putine poze, macar la inceput sa vedem un film, adica probabil cea mai buna prezentare a armei  Model 93, folosita de Romania in Primul Razboi Mondial.

Revenind la calibrul 6.5, acesta avea cateva caracteristici foarte interesante: o traiectorie foarte “plata”, stabilitate foarte buna, sensibilitate redusa la vant (deci precizie buna), o bataie efectiva buna si o capacitate de perforare impresionanta. Si totul cu un recul sensibil mai mic decat al munitiei “mari”, gen 30-06 sau 7.62 rusesc.
In ceea ce priveste eficacitatea, trebuie spus ca descendentul direct fara rama al 6.5-ul romanesc, cunoscut drept 6.5x54mm Mannlicher-Schonauer, a avut un succes notabil ca munitie de vanatoare pentru safari, mai ales pentru lei insa a obtinut inclusiv trofee mai mari, cum ar fi elefantii, tocmai datorita capacitatii de perforare superioare. Cum un leu cantareste ceva mai mult decat un om, capacitatea de omorare a 6.5-ului nu poate fi pusa in discutie.

Si totusi realitatea din Primul Razboi a fost un pic diferita, eficacitatea 6.5mm fiind totusi adusa in discutie iar cauzele identificate fiind: glontul prea stabil si prea perforant. Mai ales in confruntarile de la mica distanta, 6.5mm trecea prin inamic fara a provoca mari traume, diametrul glontului fiind mic iar traiectoria destul de dreapta. Intr-un fel, era echivalentul munitiei perforante moderne cum e 5.7mm.
Ca o clarificare, cele de mai sus nu se aplica doar munitiei romanesti, ci tuturor variatiilor de 6.5mm din dotarea statelor mentionate anterior.

Solutiile identificate au fost doua: fie inlocuire glontului cu cap rotund cu unul spitzer, cu cap ascutit, care ar avea mai multe sanse sa se destabilizeze odata intrat in tinta fie schimbarea munitiei cu un calibru superior, un glont de diametru mai mare avand sanse sa creeze un canal mai mare. La vremea respectiva teoria socului hidrostatic nu era inca la moda.

Exemplu de schimbare a glontului cu cap rotund cu unul spitzer la munitia germana 7.92x57mm – Sursa: Wikipedia

Deciziile au fost luate evident in perioada interbelica si au fost influentate de inca un factor la moda pe vremea aceea: din motive logistice, se considera ca armele individuale trebuie sa foloseasca aceeasi munitie cu mitralierele medii si cele usoare. Problema e ca cerintele munitiei pentru cele doua/trei tipuri de armament sint diferite, uniformizarea dotarii insemnand de fapt un compromis care sacrifica cel putin unul din cele trei seturi de cerinte.

Ca o (lunga) paranteza: toate deciziile de acest gen se iau luand in considerare ca unul din cei mai importanti parametri “bataia maxima efectiva”.
In cazul pustilor, bataia maxima efectiva e distanta maxima la care un soldat poate lovi cu precizie o tinta. Tehnic, inseamna distanta la care glontul trece din regimul de zbor supersonic in cel subsonic, trecere asociata cu destabilizarea proiectilului si pierderea de precizie.

Ca un exemplu concret, 7.62 NATO are o bataie maxima efectiva cotata jur de 800-900 de metri, atunci cand este tras de arme individuale. Nu e nici o surpriza, cam asta ar fi distanta la care 7.62 NATO “cade” in subsonic. Si totusi cand aceeasi 7.62 NATO este trasa din mitraliere gen FN MAG, bataia maxima efectiva este cotata la 1.800 de metri. In mod evident castigul rezultat din lungimea tevii MAG-ului nu poate explica dublarea razei efective.

In realitate, explicatia nebanuitului mister tine de intelesul diferit al eficacitatii unei mitraliere, care nu mai inseamna lovirea cu precizie a unei tinte individuale ci distanta maxima la care inca se poate lovi latura mare a hambarului. In mod clar, munitia ideala pentru o mitraliera nu e neaparat precisa cat puternica, asa ca munitia de tip 7.62 NATO (reprezentativa pentru predecesoarea ei, 30-06 si similarele) cu o traiectorie mai lobata insa mai puternica si deci cu o bataie mai mare, este preferata celei de 6.5mm. Reculul nu are o asemenea importanta la mitraliere, trepiedul rezistand mult mai bine decat umarul infanteristului.
Luand din nou in calcul nevoia de a standardiza munitia mitralierelor cu cea a armamentului individual, se poate explica de ce adoptarea calibrelor mai mari pentru toate categoriile de armament a avut o anumita logica desi nu a fost o decizie unanima.

Suedezii au fost perseverentii clasei si au inlocuit glontul munitiei de 6.5×55mm cu unul spitzer si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Adica pana prin anii ’60 cand au trecut si ei la standardul NATO (7.62mm – ce plasa si-au luat!) insa 6.5 suedez ramane etalonul dupa care sint judecate toate celelalte munitii 6.5 recente.

Japonezii au fost nehotaratii grupului: au priceput mesajul legat de necesitatea unei munitii mai puternice pentru mitraliere, care a fost 7.7×58mm Arisaka insa s-au tot gandit daca sa uniformizeze sau nu logistica si la armele individuale. Asa incat cel de-al Doilea Razboi Mondial i-a prins in plina schimbare a dotarii, 6.5×50mmSR Arisaka fiind utilizat pana la sfarsit.

Olandezii si grecii au fost “bolovanii”: nu au schimbat nimic, au fost invadati si ocupati (totusi fara legatura cu calibrul). Nu s-a mai auzit nimic de ei pana dupa razboi.

Italienii au fost “smecherii” clasei: au adoptat si ei o munitie puternica pentru mitraliere (8x59mm RB Breda) insa pentru armamentul individual au facut calculul ca bataia maxima efectiva de care au nevoie e mai mica decat cea asigurata de munitia existenta la acel moment.
Au creat o noua munitie, 7.35×51mm Carcano, care avea o balistica extrem de similara cu viitorul calibru 7.62x39mm rusesc, practic inventand o munitie pentru carabine. Germanii au fost de acord cu ei, venind cu 7.92×33 Kurz folosit la StG 44, urmati de sovietici cu “adevaratul” 7.62x39mm al SKS-ului si AK-ului.
Italienii nu au reusit insa sa-si schimbe toata dotarea pe noul calibru asa ca au abandonat intreaga operatiune si au facut razboiul tot cu vechile 6.5×52mm Carcano.

Romanii au fost “copistii” clasei: neavand curajul propriilor convingeri, au abandonat prin 1938 orice idee originala si au adoptat pur si simplu calibul german de 7.92x57mm, unificand logistica pentru mitralierele medii CZ-53, cele usoare ZB-30 si pustile vz. 24 . Din punct de vedere logistic operatiunea a fost un succes si ca puncte bonus am avut aceeasi munitie ca “aliatii” ulteriori.

Ce s-a pierdut:

Comparatia 6.5 romanesc vs 6.5 Creedmoor arata ca noua munitie a SOCOM e relativ similara, fiind ceva mai scurta dar cu un diametru al tubului un pic mai mare, folosind gloante mai usoare insa cresterea de energie de 10-20% e mai degraba asociata tehnologiei pulberilor ce a evoluat un pic in cei mai mult de 110 ani ce le separa.

6.5 Creedmoor a fost ales de SOCOM sa inlocuiasca 7.62 NATO (la randul sau inlocuitorul 30-06) datorita… bataii efective mai mari. 6.5 poate lovi cu precizie tinte individuale la o distanta mai mare decat o poate face un 7.62 NATO, avand totodata si un recul mai redus. Asta fiind exact motivul pentru care a fost adoptat acum mai bine de 100 de ani inclusiv de Romania.