Mai precis, de la Arhivele Militare Naționale Române citire:
14_Inzestrarea_Armatei_vol_2In rezumat:
1: Cum se vedea in vechime problema tancurilor:
Am arătat, la începutul studiului, că un element mecanizat poate oferi: mobilitate, putere de foc şi invulnerabilitate; dar nu poate să le ofere pe toate trei în acelaşi grad. Mobilitatea este în detrimentul puterii de foc şi al invulnerabilităţii şi invers.
În ceea ce priveşte carele de luptă, când s-a pus problema celor trei elemente, francezii s-au oprit la ideea unei cât mai perfecte invulnerabilităţi; americanii la ideea unei cât mai mari mobilităţi; iar englezii au urmat calea de mijloc. De aceia, tehnica franceză ne dă un car de luptă de 7-8 tone (categoria carului uşor), sub forma carului unic cu viteză medie de 7-8 km/oră şi cu un blindaj de 30 mm. Tehnica americană a realizat carul “Christie” cu viteză medie de 60 km/oră şi un blindaj foarte uşor. Englezii, carele uşoare şi mijlocii cu viteze medii de circa 15 km/oră şi blindaj în jurul lui 20 mm.
Cu un astfel de car şi cu ideia carului unic, francezii nu pot fi adepţii doctrinei engleze. De aceia ei persistă încă în ideia de după război; şi aceasta se explică printr-un amor propriu.
Concepţia doctrinei engleze este atât de apropiată concepţiei războiului modern, încât considerăm că însăşi francezii vor renunţa în curând la această doctrină, intrând şi în acest domeniu în făgaşul modern al războiului.
Pentru noi, considerăm că trebuie să ne alipim doctrinei engleze, aceasta pentru motivele:
este doctrina războiului modern;
nu suntem legaţi de industrie proprie;
carele de luptă englezeşti sunt materialul cel mai bun astăzi.
Pentru ca la vremea respectiva, 1934, germanii nu existau (inca).
“Carden Loyd” apare mentionat de vreo 20 de ori in documentele din arhiva anilor 1930-1935. Pana la urma am cumparat Renault de la cei lenti, un produs similar dar mai putin versatil decat Carden Loyd. Material de “what-if” si de “da’ de ce?”.
2: Japonezii ne-ar fi vindut totul/orice cu un pret cu 20% mai scazut.
#Nambu
3: 1932 dixit:
Ţinând seamă de avantajele tehnice şi tactice ale armelor semiautomate, arma de azi, socotită necorespunzătoare cerinţelor, trebuie să fie înlocuită cu o armă în forma şi greutatea armei actuale, cu aceleaşi calităţi balistice şi tactice, dar organizată astfel încât încărcarea să se facă automat.
Să se dea o întrebuinţare practică şi utilă formaţiei de recul, prin care să se arunce automat tubul cartuşului tras, iar arma să se încarce singură. Dispozitivul de darea focului să fie numai o lovitură cu lovitură.
Pentru alimentare să se întrebuinţeze încărcătoare de cel puţin 10 cartuşe.
1933, coafura intentia rezista:
Pentru concursul armelor individuale sunt înscrise până în prezent numai 2 Case (“Mauser-Werke” şi Reşiţa) care au prezentat câte un model de armă individuală semiautomată şi care urmează să fie experimentată, după ce se va relua continuarea experienţelor.
Ha?
Faptul ca Mauser a putut prezenta romanilor un model de pusca semiautomata in 1933 e ceva necunoscut si neasteptat (la momentul acela M1 Garand nu era inca in productie iar rusii inca nu se decisesera intre Simonov si Tokarev ), pana si despre modelul din 1935 se cunosc extrem de putine. Adica decat o fotografie:
Dar intrebarea adevarata e de unde s-a pricopsit Resita cu o arma semiautomata. Si ce s-a intamplat cu concursul – evident esuat. Subiect de cautat si de alt “what-if“.