TehnoMil

By Caudillo: Am urmarit la postul national TVR1 o emisiune, “Sa redevenim granarul Europei” si  m-am hotarat sa lamuresc acest fals care bantuie de mai multe decenii. Pentru aceasta voi folosi niste extrase din Enciclopedia Romaniei , volumul III ,1938.

La prima vedere se observa ca productia de grau  de 820 kg la hectar in Romania  era mai mica decat in Bulgaria 1140kg,  Ungaria 1300kg, Germania 2170 kg .  La porumb productia romaneasca de 1090kg/ha era mai mica decat in Bulgaria  1270kg/ha, Ungaria  1630 kg/ha, Italia  1830 kg/ha.  In agricultura romaneasca in 1935 lucrau doar 4685 de tractoare, 1 milion de gospodarii agricole nu aveau nici macar un plug, exporturile agricole variau destul de mult si se recomanda infiintarea asociatiilor taranesti. O imagine jalnica a agriculturii romanesti interbelice si asta intr-o enciclopedie unde erau la loc de cinste citatele si fotografiile lui Carol II si Mihai.

    

Cu fotografiile de mai sus se defineste clar ce inseamna cultul personalitatii, ma gandesc cat o fi costat basorelieful ala si transportul lui la New York.

Pentru exporturile Romaniei interbelice am gasit niste explicatii in lucrarea lui Sorin Arhire ,  “Marea Britanie si Romania(1936-1941),Relatii politice ,economice si culturale” la paginile 160,187.

“Semnarea în luna noiembrie 1938 a unui contract prin care 20 000 de vagoane de grâu, cu o valoare de aproape 700 000 de lire sterline, erau achiziţionate de către importatorii britanici, acordându-se totodată şi o reducere a taxelor de import cu 9 shilingi la tonă, nu poate fi interpretată altfel decât ca o măsură menită să ajute România în a-şi vinde surplusul său de grâu. Această afirmaţie este întărită de faptul că insularii aveau posibilitatea cumpărării de grâu american, de o calitate superioară şi mai ieftin decât cel românesc. Ca atare, achiziţia grâului din statul balcanic poate fi caracterizată ca aparţinând importurilor britanice nenecesare, măsură prin care se încerca oprirea influenţei germane asupra economiei româneşti”

“De această situaţie erau conştienţi şi specialiştii în probleme economice şi agricole din România, dovadă fiind faptul că în ziarul financiar Argus a apărut un articol semnat de dr. D. Andronescu, prin care se afirma: „Londra fiind centrul comercial al pământului, toată lumea caută să vândă tot ce are de vândut, pe această piaţă, spre a obţine monedă engleză, care are circulaţie mare şi curs ridicat, până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Nu-i de mirare deci, că piaţa Londrei e asaltată cu oferte şi cu probe de grâu din toate ţările producătoare de grâu, mai ales în aceste timpuri de aşa zisă supraproducţiune de grâu. Oferta de grâu fiind mare, e natural că cumpărătorii să dorească să cumpere, la preţul cel mai mic, grâu de calitatea cea mai superioară. […] Se preferă grânele care au peste 11 la sută gluten şi substanţe azotoase. În mijlocie, grânele româneşti, din Moldova şi Basarabia, au 11,50 la sută substanţe azotoase, grânele argentiniene 12 la sută şi cele canadiene 13,7 la sută” (Argus, din 29 iunie 1939). Aflat la Londra, acelaşi dr. D. Andronescu a purtat discuţii cu reprezentanţii a două firme care se ocupau de importul de grâu în Anglia, cu preşedintele Asociaţiei Morarilor Englezi, dar şi cu specialişti ai chimiei cerealelor, informaţiile obţinute nefiind deloc mulţumitoare. Astfel, conform declaraţiilor făcute de interlocutorii britanici, specialistul român a concluzionat că „s-ar putea vinde grâu românesc mai mult, dacă ar fi ceva mai curat şi mai uniform, adică clasat sau standardizat. S-au plâns că grâul nostru diferă nu numai de la un transport la altul, dar chiar în acelaşi transport grâul nu e bine amestecat şi nu prezintă o marfă homogenă. S-au mai plâns că adesea au nevoie să recurgă la laboratoarele oficiale, spre a stabili, oficial, proporţia de corpuri streine şi mai ales de secară, în vederea bonificaţiei. […] Interesul morarilor cu privire la grâul românesc a scăzut, fiindcă grâul românesc actual nu mai este de calitatea grâului dinainte de război, fiindcă acum s-au ivit grânele canadiene care sunt superioare tuturor celorlalte grâne şi fiindcă grânele argentiniene sunt ieftine şi au reclamă mai mare” (ibidem, din 25 iunie 1939).”

“Se poate remarca interesul special al Marii Britanii vizavi de petrolul românesc, britanicii fiind conştienţi de faptul că într-un potenţial război, acesta urma să se dovedească vital. Totuşi, ca şi în cazul grâului, importarea de petrol românesc intra în categoria importurilor nenecesare, deoarece România avea cele mai ridicate tarife protecţioniste din Europa Central-Răsăriteană şi, ca o consecinţă, era nerentabil să se cumpere petrol de pe piaţa românească, atunci când exista posibilitatea achiziţionării acestuia din Orient sau din SUA.”

Si am lamurit cum facea Romania interbelica exporturi.

Pentru a intelege situatia precara a agriculturii romanesti citez din depozitia lui Ion Antonescu la ancheta din 1946, 16 aprilie:

“D-l Hitler mi-a spus la prima intrevedere “Noi avem forte destule, n-avem nevoie de fortele Romaniei.Am nevoie ca Romania sa ma ajute pe plan economic.” I-am spus: “Da, daca o ajutati pe plan tehnic. In Romania sunt 4000 tractoare la 11 000 000 ha arabile, cand ar trebui sa avem cel putin 25000.In astfel de conditii nu putem face cultura intensiva. Atunci  “Dati tractoare si masini “.Le-am primit regulat.Am ridicat numarul tractoarelor ,in 4 ani , la 11000,ceea ce a permis sa imbunatatim situatia economica.”

Chestiunea agricola l-a preocupat foarte mult pe Antonescu, se observa din stenogramele sedintelor Guvernului Antonescu, in Consiliul economic din 9.01.1941, cand Antonescu declara ca avea nevoie de 30000 de pluguri si deja facuse comanda in Germania, mentionand ca in Romania “in unele locuri se lucreaza cu plugul de lemn”.,Antonescu obtinuse deja de la Hitler credite pentru achizitionarea de utilaje agricole in conditii foarte avantajoase,  3,5 %,pe 6 ani si tot nu era multumit, pentru ca preturile la utilajele germane erau mari  V.Dimitriuc, subsecretar de stat la Ministerul Economiei se contrazicea cu Antonescu( ce curaj nebun avea!) si incerca sa-I explice lui Antonescu ca n-are ce conditii mai bune sa obtina , fermierii germani luau utilaje cu credit de 6% pe 2 ani si jumatate, iar germanii nu ne vindeau utilaje la preturi mai mici decat in tara natala, V.Dimitriuc incerca fara succes sa-i explice  lui Antonescu ca asa ceva nu se intimpla nicaieri in lume.

Consiliul economic  din 6.02.1941 este  insa uluitor:

Antonescu afla care sunt realitatile economice din Romania, respectiv ca un plug german de 73 kg fier costa 3309 lei , la un curs de 50 lei/marca germana, iar un plug Resita de 64 kg,deci mai slab calitativ, costa 3520 lei si era vandut cu 1975 lei.Si iarasi s-a gasit cineva, N.Dragomir, care a avut curaj sa-l contrazica pe Antonescu, ca o solutie buna ca sa se furnizeze utilaje ieftine agriculturii romanesti era subventia incrucisata, spre dezaprobarea lui Antonescu. Mai concret, un plug romanesc cu cost real de 4400 lei se vindea cu 2017 lei, diferenta fiind acoperita “numai de consumatorii de fierarie. De exemplu, o locomotiva va  costa cu 5000 lei in plus.” .

Am dubii ca erau numai 5000 lei in plus la o locomotiva, practic statul roman subventiona utilajele agricole, cu voia sau fara voia lui Antonescu, care zicea  “E furare de caciula,Dragomir!”

Subventia incrucisata practicata de Guvernul Antonescu este neexplicata si necunoscuta in istoriografia romaneasca asa ca explicatiile sunt greu de dat. O posibila cauza poate fi salarizarea muncitorilor, un muncitor care lucra in minele de carbuni ale  societatii Concordia Ploiesti avea garantat venitul minim la 4600 lei prin hotararea Consiliului de Ministri din 7 mai 1942.Femeile aveau garantat 3450 lei iar copiii 2300 lei. E drept ca si conditiile de munca erau grele, fara ventilatoare si in noroi. Dar la un calcul simplu un muncitor putea sa-si cumpere doua pluguri dintr-un salariu in timp ce 1 milion de gospodarii nu aveau bani de un plug in 1935.O vila costa in 1944   200.000 lei, nu pare mica salarizarea muncitorilor romani, nu stiu care era productivitatea lor.

O alta cauza posibila era coruptia , un raport BNR  din 1941 arata ca Malaxa vindea armament statului roman cu un profit “exceptional” de 900% , prin compararea costurilor de producție cu valoarea facturată, rezultă că Malaxa suprafactura producția, astfel: la locomotive de 2,4 ori, la automotoare și remorci de 3 ori, la arcuri de 11 ori, la frâne de 9 ori. Profitul lui Malaxa trebuia platit de cineva, tot statul roman suporta paguba. Antonescu declara in 14 aprilie 1946 despre Malaxa:

„Eram contra lui Malaxa,deoarece stiam in ce fel si-a facut el acea industrie.Era facuta din banii Statului,din contributia cetatenilor,ceea ce a facut el nu era mare lucru,oricarui om de pe strada daca-i dai bani si la dispozitie mijloacele necesare,poate sa faca ceea ce a facut Malaxa.Daca am spus Majestatii Sale „Daca imi dai mie posibilitatile lui,pot sa fac acelasi lucru ca el, cap sa dirijez am.”  ”

Cert e ca agricultura romaneasca nu era competitiva, N Mares isi punea problema in Consiliul din 9  ianuarie 1941 ca dupa razboi va aparea pe piata grau american la 20000 de lei vagonul , deoarece graul romanesc se vanduse in 1938 cu 35 de lire sterline vagonul. Asta la un curs de 800-1100 de lei/lira cat se negocia atunci intre oficialitatile romane si britanice, vine cam 28000-38500 de lei vagonul. La porumb pretul era de 130 de lire/tona in cazul porumbului romanesc fata de 70 lire/tona in cazul porumbului argentinian( S Arhire,pag 206).

Intr-un memoriu adresat Tribunalului Poporului, 15 mai 1946, Antonescu declara:

  “S-a dezvoltat pentru prima oara industria cauciucului la noi si s-a facut o fabrica de tractoare, la care s-a trecut o comanda de 4000 de tractoare.

La agricultura, s-au importat , in baza acordului de credite din 4.XII.1940 (prin care s-a afirmat ca am dat totul si nu am primit nimic), si distribuit 8500 tractoare (in 1940, am gasit numai 3.260 tractoare in toata tara si la 23 august 1944, am lasat 11.000).

   S-au importat 14.200 grape; 5600 semanatori; 70.852 pluguri de cai, 3.890 pluguri de tractoare,1300 seceratori, 40.230 prăşitori, 680 batoze, 600 grape cu discuri, 550 selectoare, 530 motoare.Pe langa aceste unelte, s-au mai importat 11.300 tone de masini si unelte si inca 1300 tractoare importate de firmele particulare si vandute la preturi duble.”

“Am facut mari investitii in timpul razboiului, in agricultura ,industrie, comunicatii, telefoane, scoli,biserici,armata si opera sociale. Toate  au fost acoperite cu veniturile ordinare si cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobanda de 3,5% pe 7 si 15 ani, fara a da nici un gaj.”

Antonescu a continuat sa fie nemultumit de conditiile de creditare obtinute in 1940 si a obtinut conditii mai bune, dupa cum declara in 16 aprilie 1946:

“Mai tarziu am obtinut o conventie foarte avantajoasa ( Conventia de Credit din 4 decembrie 1941), cu Ribbentrop. Prin aceasta conventie s-au obtinut credite 3,5 % pe 15 ani pentru masini agricole, masini industriale,tractoare, material cai ferate, etc. Dobanda mica si durata creditului mi le-a acordat d-l Hitler.”

Antonescu militase foarte mult pentru crearea unei industrii nationale ca sef al MStMaj;

MARELE STAT MAJOR aprilie 1934
MOTORIZAREA [ARMATEI]

d) Crearea unei industrii naţionale.
În ceea ce priveşte industria naţională trebuie a se lua măsuri pentru punerea
bazelor în domeniul motorizării.
Reşiţa ar putea fi uşor utilată pentru fabricarea tractoarelor agricole, tractoarelor pe şenile metalice, utile artileriei grele, care de infanterie (tanchete) şi care de luptă.
„Astra” pentru fabricarea autocamioanelor, autocamionetelor şi autocisternelor.
De asemenea, poate fi îndrumată în fabricarea autocamioanelor Fabrica I.A.R.
Desigur că, la început, aceste fabrici vor fi aservite fabricilor din străinătate; dar, cu timpul, ele pot să devină complet de sine stătătoare.
Nu trebuie neglijat că montarea fabricaţiei în ţară nu s-ar putea face repede,
necesitând un timp de amorsare de circa 3 ani. În acest interval sunt necesare măsuri de satisfacere din străinătate.

p. Şeful Marelui Stat Major
General ION ANTONESCU

Arhivele Militare Române, fond M.St.M. Secţia a 4-a Dotare, dosar nr.crt. 145, f.19-62

Tot in acel raport Antonescu scria:

“Motorizarea artileriei grele a Corpului intră în prima ordine de urgenţă. Şi cum tractoarele “Pavesi” sunt, deocamdată, greu de cumpărat, propunem o etapă de tranziţie, prin motorizarea imediată a artileriei grele prin tractoare agricole.”

“Pentru artileria grea a corpului de armată socotim, şi experienţele de până acum o dovedesc, că este absolut necesară motorizarea ei. Ordinea de urgenţă ar fi: adaptarea materialului actual şi apoi organizarea cu material modern. Adaptarea materialului actual se poate face prin tractoare agricole şi prin tractoare speciale. “

“Motorizarea unităţilor de poduri se poate realiza şi prin ajutorul tractoarelor agricole şi industriale aflate pe teritoriu. În acest scop trebuie luate măsuri pentru adaptarea trăsurilor cu material de pod pentru tracţiunea mecanică, adică studierea cuplajului şi amenajarea roţilor.”

“Cu mijloace improvizate nu se poate motoriza decât: a) Prin utilizarea tractoarelor agricole: – Regimentele de artilerie grea ale corpurilor, în număr restrâns faţă de posibilităţile teritoriale. Această motorizare trebuie aplicată în prima urgenţă artileriei grele bovine. – Unităţile de poduri. Trebuie luate însă măsuri de adaptare. – Atelierele de reparaţii şi secţiile de depanaj.”

“IV. Măsuri ce se propun a se lua a) Studiul modelelor comune economiei naţionale şi armatei. În această direcţie s-a încercat, în cursul anilor 1928-1929, la Inspectoratul General al Artileriei, să se studieze tractorul agricol necesar economiei naţionale şi armatei. N-a dus la nici un rezultat, căci discuţiile au fost întrerupte. Considerăm chestiunea ca foarte grea: agricultura cere un tractor ieftin şi deci uşor, armata are nevoie de tractoare puternice. Totuşi, o parte din acest material poate fi utilizat în ambele direcţii; însă numai experienţele practice ne pot face o idee precisă în această direcţie. Propunem ca să se încerce, atât la Centrul de Instrucţie al Artileriei, cât şi la Regimentul de Pontonieri, tracţiunea prin tractoarele agricole existente astăzi în ţară. La aceste încercări să ia parte persoane cu experienţă în motorizare, pentru ca încercările să fie bine îndrumate şi concludente. Paralel cu aceste încercări să se reia studiul tractoarelor, autocamioanelor etc., care pot satisface, în comun, economia naţională şi armata, pentru a se putea lua măsuri cu privire la importul viitor sau la fabricarea în ţară. Acest studiu trebuie pregătit de către Inspectoratul General Tehnic, de acord cu ministerele de Domenii şi Industrie.”

Antonescu isi da demisia din functia de sef MStMaj in decembrie 1934, satul de sicane si nedorind sa se compromita.Dupa plecarea lui Antonescu prioritatile Armatei Romane se schimba,iar prioritatile privind motorizarea cu atat mai mult, dupa cum se observa in Consiliul Superior al Apararii Tarii din 25 aprilie 1935 (Revista Document 3/2021) :

“Domnul ministru al Apărării Naţionale face o amplă expunere a procesului dintre putere și mobilitate, care datează încă de pe vremea lui Gustav Adolf. Sporind bătaia se îngreunează materialul și deci suferă mobilitatea. Domnia sa subliniază că ceea ce hotărăște adoptarea unui material este mobilitatea pe câmpul tactic, iar nu mobilitatea pe drumuri. În alte armate (Franţa, Germania etc.) s-au făcut studii serioase, pentru a stabili indicele de mobilitate ţinând seama de teren, talia cailor etc. și s-a ajuns la concluzia că un cal nu poate trage mai mult de 340 kg. În consecinţă, tunul de sprijin direct nu poate fi mai greu de 2.000 kg. Generalul francez Le Rond, care cunoaște ţara noastră, este de părere că pentru noi – din cauza drumurilor puţin accesibile și a lipsei cailor de talie mare – indicele de mobilitate al artileriei de câmp, trebuie să fi e corespunzător celui al artileriei călăreţe franceze, adică circa 1.600 kg. Domnul ministru mai spune că un tun de câmp pentru sprijinul direct nu poate și nu trebuie să bată mai mult de 11 km. Este constatat azi în mod hotărât că, la distanţe mai mari de 10 km, împrăștierea loviturilor este atât de mare, încât tragerile pe obiectiv dau rezultate puţin satisfăcătoare și consumă multă muniţie. Soluţia adoptată este să menţinem bătaia de maximum 11 km pentru artilerie de sprijin direct, dar în schimb să dotăm C.A. [corpurile de armată – n.n.] cu artileria a cărei bătaie să atingă 17 km.

Regele spune că, în legătură cu tracţiunea, trebuie să ne gândim la costul unui cal întrebuinţat în serviciuNu vreau să spun că sunt partizan al unei complete motorizări, dar cred că M.St.M. trebuie să studieze această chestiune și să anvizajeze cel puţin motorizarea artileriei de C.A.

Domnul mareșal Prezan, revenind asupra chestiunii puse, cere relaţii asupra bătăii tunurilor de câmp, la vecinii noștri.

Domnul general Petrescu Gh., Inspector General al Artileriei, prezintă un tabel, din care se constată că bătăile tunurilor de câmp la alte armate sunt următoarele:Polonia 11 km; Cehoslovacia 13 km; Iugoslavia 13 km; Franţa 11 km; Rusia 8,5 km; Ungaria 8,2 km. Afi rmă că în armata poloneză se urmărește realizarea unui tun de 75 mm ușor, cu o bătaie de peste 13 km; arată că experienţele sunt în curs. Domnia sa mai spune că [sic!] chiar Uzinele «Skoda» sunt în măsură să realizeze un tun de 75 mm cu bătaie de 14 km și cu o greutate în bătaie de 1.950 kg.

 Domnul general de divizie Samsonovici N.,șeful Marelui Stat Major, arată că la Manevrele Regale din acest an s-au experimentat tractoare caterpilare [tip de tractor puternic pe șenile – n.n.] pentru transportul artileriei grele. Rezultatele obţinute au fost satisfăcătoare, întrucât aceste tractoare au mers pe șosele cu viteza de 5 km pe oră și au străbătut terenuri grele (mocirloase, arături desfundate de ploaie și pante de până la 45º). Dacă tunurile erau înhămate cu cai sau trase de boi, cu siguranţă că nu ar fi putut străbate astfel de terenuri.

Regele arată că, încă de acum trei ani, și-a exprimat părerea că ar fi bine să se introducă tractoarele în economia noastră generală. Spre a încuraja pe proprietari, este nevoie să li se facă oarecare avantaje (de exemplu: să fi e scutiţi de 50% din taxe), în schimb însă să fi e obligaţi a le prezenta din 6 în 6 luni, pentru a se constata starea lor. Regele propune să se stabilească 3 tipuri de tractoare, care vor fi admise a intra în ţară, pentru a nu se zice că se favorizează o singură fabrică. “

Ministrul Apararii, generalul Paul Angelescu era preocupat ca tunul de camp sa nu bata mai mult de 11 km ca sa nu extenueze caii, iar regele Carol II era preocupat ca eventualele tractoare cumparate sa nu supere pe nimeni,  sa stabileasca 3 tipuri de tractoare pentru a nu se zice ca se favorizeaza o singura fabrica.

Nu se mai vorbea de productia in tara a tractoarelor agricole,caii erau mai importanti. Ca un termen de comparatie,in perioada aceea cat si in timpul razboiului, armata germana renuntase la tunurile de camp de 75 mm, se considera ca obuzierul de 105 mm era de 3 ori mai puternic decat tunul de camp de 75 mm, o divizie germana de infanterie avea ca artilerie divizionara un 3 batalioane (divizioane) de obuziere de 105 mm si un batalion de obuziere de 150mm , 48 de piese in total, care foloseau ce era disponibil ca mijloace de tractiune, atat caii cat si mijloace motorizate.

Utilizarea de tractoare agricole era ceva obisnuit atat in armata sovietica cat si in armata germana.

Tractorul agricol sovietic Stalinetz S-65, utilizat de ambele armate:

Tractorul despre care amintea Antonescu ca s-ar fi realizat in Romania, dar nu a apucat sa intre in productie era inspirat de modelul sovietic STZ-3  sau STZ-5  , sursele sunt putine in aceasta privinta.

Tractorul agricol STZ-3:

Tractorul de artilerie STZ-5, o varianta de STZ-3 cu cabina in fata si spatiu pentru echipaj:

STZ-5 a fost un model de succes si a dus la fabricarea tractorului german RSO, pe care l-am avut si noi in dotare:

Intr-un final armata romana a folosit tractoare agricole pentru deplasarea artileriei,dar nu erau fabricate in tara cum dorea Antonescu , erau de import:

In concluzie, e foarte greu  sa ai o armata puternica fara o economie puternica.O mecanizare a agriculturii romanesti ar fi asigurat atat o competitivitate marita si exporturi mai mari , dar ar fi asigurat Armatei Romane atat resursa umana pentru trupele mecanizate,cat si in ultima instanta mijloacele necesare motorizarii armatei.Se putea folosi in caz de razboi rechizitionarea tractoarelor agricole, tot era mai bine decat tractiunea animala.Nu erau tractoare Pavesi de artilerie, dar tot era ceva.

Din pacate lipsa unei industrii nationale ingreuna si mai mult lucrurile.Un memoriu din 31 august 1931 sublinia realizarile Poloniei:

“O fabrică de motoare, tancuri şi automobile, camioane, motociclete şi pontoane; această fabrică a realizat astăzi 3 tipuri de automobile, dintre care tipul mare şi mic special adaptat nevoilor de campanie ale armatei; iar cel mijlociu adaptat nevoilor curente de turism, este impus tuturor serviciilor de stat şi protejat prin taxe de import prohibitive. Această realizare şi aceste măsuri nu au lipsit să provoace violente atacuri în Parlament, justificate din punctele de vedere reprezentate de cei care le-au dat, dar autoritatea militară a dovedit că cele 20.000 automobile care circulă în Polonia, fiind de 180 mărci diferite, vor constitui în timp de război un cimitir – şi măsurile menţionate, destinate a asigura din acest punct de vedere apărarea naţională, au fost adoptate;”

Polonezii ajunsesera la concluzia ca aveau nevoie de o industrie nationala si de o standardizare a automobilelor, ceea ce noua ne lipsea cu desavarsire.

E relevanta rezolutia pusa de Antonescu pe o nota de serviciu din 22 martie 1934 in care se cerea printre altele:

“6. Rechiziţionarea atelierelor de automobile şi depozitelor de benzină particulare, pentru asigurarea reparaţiilor şi carburantului. Justificarea acestor propuneri şi detaliile se arată în studiul anexă.”

“Rezoluţie: 24 martie 1934 Aprob propunerile. Se va trece la executare, făcându-se măsurile clare pentru planul de mobilizare pe 1933. Trebuie însă studiată şi legiferată clar chestiunea rechiziţiilor autovehiculelor. Astfel rămânem ca din prima zi de mobilizare să rechiziţionăm toate rablele şi să transformăm într-un vast cimitir de automobile în spatele armatelor.

 General ION ANTONESCU”

 Arhivele Militare Române, fond M.St.M. Secţia a 4-a Dotare, dosar nr.crt. 138, f.16

Partea proasta era ca Armata Romana nu avea ce mare lucru sa rechizitioneze, doar niste rable sau cimitire de masini in caz de razboi.

Cu respect pentru toti cei care au incercat sa scoata tara asta din mocirla coruptiei si incompetentei in care era, macar cu adevarul le suntem datori.

Autor: Caudillo