La modul ipotetic, ce s-ar intampla daca Romania ar decide sa renunte la submunitii, care ar fi optiunile de inlocuire?
Conventia asupra Submunitiilor (Convention on Cluster Munitions) permite folosirea submunitiilor in greutate mai mare de 4kg atunci cand sint distribuite de vectori capabili sa poarte cel mult 10 asemenea submunitii, si care au senzori suficienti de sensibili pentru identificarea unei singure tinte.
Ar trebui sa existe o abundenta de asemenea munitii pe piata, singura dificultate fiind cea a pretului aferent unor munitii “inteligente”. In realitate alegerea se reduce la doar doua optiuni dar pana la ele, un pic de istorie.
La originea submunitiilor inteligente sta M898 SADARM (Sense and Destroy ARMor), proiect ajuns in stadiul de prototip la sfarsitul anilor ’80, cu o dezvoltare complicata de teste esuate in anii ’90, intrat in productia de serie initiala/mica la mijlocul anilor ’90 si ramas la stadiul acela. SADARM nu a intrat niciodata in faza de productie de serie mare. Submunitiile erau destinate obuzelor de 155mm (varianta destinata MLRS nu a aparut niciodata), in fiecare proiectil cargo incapand doua SADARM. Odata largata, munitia era suspendata de o parasuta ce ii imprima o miscare de rotatie, suficienta pentru ca senzorii radar activ/pasiv si IR sa scaneze terenul. “Efectorul” era un EFP (explosively formed penetrator), suficient de puternic pentru perforarea blindajului superior al tancurilor.